Ce înseamnă proiectul Aproape de tata și cum ți-a venit ideea lui?
Proiectul „Aproape de tata” a fost încă de la început o poveste. Ideea lui a apărut în anul 2021 în preajma Crăciunului, când un copil mi-a răspuns la întrebarea clasică „Ce îți dorești de la Moș Crăciun?” cu „Vreau să treacă timpul mai repede să vină tatăl meu acasă să fim cu toții la masă.” Intrând în discuții, mi-a povestit că tatăl lui se află în detenție de 2 ani și că ar mai avea de petrecut încă 4 în penitenciar. Lacrimile și suferința clară a acestuia, m-au făcut să mă gândesc pentru prima oară la acei copii, o categorie de copii normali, însă care trăiesc fără unul dintre părinți aproape, pentru că acesta este aflat în detenție. Faptul că acel copil mi-a povestit că nu și-ar dori vreodată să fie catalogat drept infractor, că încearcă să le ascundă colegilor adevărul pentru a nu-l judeca, din nou au atârnat greu în luarea deciziei unui astfel de proiect.
A fost dificil să pătrunzi într-un mediu riguros și închis precum sunt sistemele de detenție?
Ca în multe dintre situațiile din viața cotidiană, ce pare greu de atins nu e neaparat imposibil. Deși în Galați există un Penitenciar de maximă siguranță, adică cu niște restricții cu adevărat drastice, iar aici ajung unele dintre cele mai grave infracțiuni din țară, dincolo de porțile înalte din fier, am întâlnit niște oameni calzi, oameni dispuși să susțină ideea mea, bucuroși că am depășit orice stigmatizare privind deținuții și încântați să mă ajute să facem împreună ceva ce la început poate părea imposibil, adică, să aduci împreună copiii de acasă și tăticii aflați în detenție să petreacă timp împreună, să se joace, să citească povești, să danseze și să se bucure de relația care există între ei, cea de tată-fiu/fiică.
Cine te-a sprijinit în asta?
În primul rând, au fost persoanele responsabile de Departamentul de Educație și Reintegrare a deținuților, doamna Gianina Crăciun, domnul Anghel Ionuț, cu care am pus planul la bătaie și mai apoi întreaga echipă de asistenți sociali, psihologi, oameni responsabili cu paza, toți au fost parte din proiect și m-au ajutat să îl face să fie cât mai uman, cât mai autentic și să ne putem atinge obiectivele.
Cum a fost prima întâlnire dintre copii și părinții încarcerați?
Prima întâlnire cred că nu va fi uitată de niciun participant și de niciunul dintre membrii echipei noastre. Primul contact cu deținuții a fost foarte diferit de așteptări, aceștia fiind cu bun simț, iar prima îmbrățișare cu familiile lor a fost plină de dor, dragoste și suferință. Eram spectatori, alături de reprezentații Penitenciarului și am plâns toți. Absolut toți.
Câte întâlniri au fost și în ce au constat?
Au fost 6 întâlniri cu câte 2 grupe și o petrecere de final. Timp de 6 săptămâni, ne-am întâlnit cu beneficiarii proiectului, în interiorul Penitenciarului, într-o sală pe care am transformat-o într-un mediu plăcut copiilor, colorând-o cu diverse accesorii și imagini pe pereți. Acolo, cei mici au putut interacționa atât cu tăticii deținuți cât și cu mămicile ori bunicile, în activități precum jocuri distractive, jocuri de conectare emoțională, dans, cântece, activități de citit și inventat povești dar și activități sportive. Ziua de joi a devenit una așteptată de noi toți, de aceea am păstrat tradiția pentru petrecerea de final și aceasta s-a desfășurat tot într-o zi de joi, la sala de joacă „Club X și 0”. A fost singura ieșire în comunitate și a fost precum o petrecere de Crăciun. Cu dans, cu voie bună, cu Moș Crăciun, cu daruri, cu pizza, cu sucuri, cu veselie dar și cu lacrimi pentru că această întâlnire a reprezentat finalul proiectului.
Există vreun moment, vreo poveste, care te-a marcat în mod deosebit, din istoria celor implicați, sau poate din momentele de la ateliere?
Toate poveștile sunt impresionante. Exact ca toți oamenii care nu susțin infracționalitatea, am pornit spre aceste activități cu o serie de gânduri, crezând că voi întâlni acolo niște „extratereștri”, niște oameni răi, niște oameni care nu merită multe lucruri, proiectul fiind gândit la început foarte mult pentru copii. Acolo, am întâlnit niște chipuri obișnuite, niște oameni la fel ca noi, ochi blânzi, suferință, regret, am avut ocazia să cunoaștem oamenii „cei mai buni” dintre cei închiși. Criteriile de selecție pe care le-am propus au fost riguroase, mi-am dorit să îi aduc în activități pe acei tați care muncesc, care țin legătura cu familiile lor, care nu au sancțiuni privind comportamentul. În ceea ce privește situațiile lor, i-am invitat la un interviu, am vrut să le aflu povestea pentru a o duce mai departe. Deși închiși pentru omor sau tentativă de omor, în mare parte, situațiile prin care au trecut, ajungând la asta, erau dintre cele mai comune. De câte ori nu ai fost agresat verbal în trafic, la stadion, de un vecin din sat, prins într-un conflict În care ți s-a părut că viața este pusă în pericol. E nevoie de un moment prețios în care îți pierzi cumpătul și poți ajunge într-o situație de genul. Întâlnirea de neuitat este prima dintre ele. Când copiii și mămicile au pășit în sală și au alergat să se înbrățișeze, plutea o tensiune în aer de am crezut că vor zbura geamurile. Evident, am plâns toți și activitatea a pornit cam în 20 de minute.
Care a fost atitudinea celor din jur când au aflat de proiectul tău și dacă acum lucrurile stau diferit?
La început am fost descurajată, mi-a fost frică de atitudinea celor din jur, crezând că nu vor susține ideea. Ai nevoie de donatori, de parteneri, plus că ai nevoie de înțelegerea publicului pentru a arăta și beneficiile proiectului. Mulți nu au înțeles entuziasmul meu din timpul desfășurării activităților, însă cei care au avut posibilitatea de a ajunge acolo sau de a interacționa cu ei, au înțeles. Povestea asta nu a fost despre fapte, crime, sentințe, judecată, ci despre oameni, tați, copii, familie și iubire. Lucrurile s-au schimbat mult până la finalul proiectului, acum ne rămâne doar să îl promovăm foarte bine vizavi de rolul familiei atunci când unul dintre membri este în detenție. Familia este legătura spre reîntoarcerea lor în societate.
Dacă ar fi să descrii un tata-deținut într-o singură propoziție, care ar fi aceea?
Un tată deținut este un tată care își iubește copilul mai mult decât orice și care de multe ori gândește niște situații speciale prin care cel mic să nu îi simtă lipsa.
Cine s-a implicat alături de tine în toate activitățile din proiect?
Alături de mine în acest proiect i-am avut pe coordonatorii de activități cărora le mulțumesc, Andreea Vasilenco, Negruț Cornelia, Șușnea Iuliana, pe Georgiana Damian – Psihoterapeut, pe toți membrii din partea Penitenciarului, care au fost acolo zi de zi, la fiecare activitate, blânzi și empatici, comunitatea care ne-a încurajat și parteneri de nădejde precum Royal Pizza, Club X și 0, am avut chiar și un donator secret căruia îi mulțumim că a susținut partea de cadouri pe care cei mici și familiile lor le-au primit de la Moș Crăciun.
Îți propui să îl continui? De ce fel de sprijin ai nevoie?
Da, îmi doresc să îl continui. Cred în proiectele care chiar aduc o schimbare și cred că genul acesta de activități nu ar trebui să lipsească din penitenciarele din România. Vom avea nevoie de sprijin material pentru a acoperi un număr cât mai mare de beneficiari și pentru a avea activități cât mai diverse.
Proiectul a fost finanțat prin evenimentul Semimaraton Galați, ai un gând pentru alergătorii și susținătorii acțiunii?
Le mulțumesc foarte mult, pentru că deși înscrierile și donațiile au pornit o dată cu conflictul din Ukraina și oamenii erau extrem de îngrijorați, au fost acolo, i-au susținut pe Ambasadorii noștri, au fost impresionați de idee, unii ne-au rămas aproape pe parcursul proiectului și ne-au oferit sprijinul necondiționat, le mulțumesc pentru încredere tuturor celor care mă cunosc și niciodată nu au răspuns negativ la vreo propunere venită din partea mea, ba chiar întotdeauna m-au susținut. Nimeni nu ar putea construi ceva de durată singur, întotdeauna e nevoie de o echipă. Așa că le mulțumesc celor din comunitate că au fost în aceeași echipă cu mine și că am reușit să dăm viață acestui proiect numit „Aproape de tata”!
