Nu este un interviu standard, noi l-am rugat să ne povestească, el a făcut-o. Vă invităm să îl descoperiți pe Iulian Croitoru, fost pilot amator și pasionat de karting
Va mulțumesc pentru interesul acordat pasiunii mele pentru autovehiculele rutiere (cu un accent pe sporturile cu motor). Trebuie să recunosc, este o surpriză pentru mine: mă obișnuisem sa fiu privit ca un ciudat când încercam sa îmi promovez viziunea și entuziasmul legate de acest subiect. Sper ca rândurile de mai jos sa-i atragă pe cât mai mulți juniori spre acest domeniu.
Cum a început povestea mea de dragoste cu automobilul? Nu știu exact. Îmi amintesc doar ca, în frageda pruncie, indiferent pe unde mergeam prin oraș, pașii mă duceau si prin fata sediului ACR. Vitrina acestuia era plină cu machete de automobile iar eu stăteam lipit de ea minute bune, admirându-le.
De fapt eram fascinat de toate automobilele pe care le vedeam ! Chiar și de Trabantul unchiului meu (pe care l-am jignit teribil spunându-i « Eu nu ma urc intr-un Trabant ». Mult mai târziu am aflat ce mașină interesantă era…).
În privința sporturilor cu motor, debutul meu (ca spectator) s-a produs destul de târziu. Din păcate, la începutul anilor `70, când am venit pe lume, activitatea competițională din Focșani (cursele moto extrem de spectaculoase, despre care îmi povestea tatăl meu) deja se stinseseră. Îmi rămăseseră ca surse de informații doar imaginile de la TV, din campionatele interne și internaționale (dar, din păcate, din ce în ce mai rare) și singura publicație internă, revista Autoturism. Se pare că, totuși, a fost suficient pentru a-mi pune imaginația la lucru. Și, ca să nu fie vreun dubiu asupra pasiunii mele, din copilărie până la finalul studenției, acasă sau la cămin, am avut pereții camerei „tapetați” cu poze din domeniul cu pricina. O frumusețe! ☺
Despre karting am aflat detalii destul de târziu. Mai aruncam câte o privire peste gardul Casei Pionierilor, unde cei de la clubul de specialitate exersau pe o pistă de câteva zeci de metri. Nu putea fi vorba de sport de performanță, karturile erau destul de vechi, spațiul era impropriu, vitezele atinse erau destul de reduse. Si, cu toate acestea, am fost cucerit de micile vehicule! Să fi fost din cauza zgomotului produs de motoarele în doi timpi? A derapajelor din fiece viraj (cauzate de lipsa diferențialului)? A mirosului gazelor arse (amestecul de benzina și ulei arde cu un miros inconfundabil, care mă face să tresar și acum, ori de câte ori un scuter trece pe lângă mine)?
Decizia de a mă inscrie la clubul de karting al ACR-ului Vrancea a venit în 1987, dupa ce un bun prieten mi-a împrumutat cartea „Campionii”, scrisă de Chiril Tricolici. Povestea respectivă ne-a făcut să ne visăm, la rândul nostru, campioni! În primele săptămâni mai mult am făcut curat prin garaj, am curățat karturile, am ascultat poveștile „veteranilor”. Eram, însă, extrem de fericiți! Visul ni se împlinise! Eram piloți de karturi! Dar cel mai mult ne entuziasmau relatările celor care participaseră, deja, la cursele de pe kartodromul din Galați. Devenise, deja, o Mecca pentru noi!
Ceea ce am descoperit la prima cursă la care am fost prezent pe circuitul respectiv mi-a întrecut, însă, orice imaginație. În primul rând circuitul: în lungime de circa 1km, prevăzut cu doua linii drepte dar și multe viraje și dotat cu o enormă tribună naturală (malul dinspre Grădina Publică) era arena perfectă pentru spectacolul motorizat la care urma să asist. Corect ar fi sa spun „urma să particip” dar, având in vedere că, dupa două starturi, am reușit să parcurg doar o jumătate de tură prefer să mă consider doar un spectator. Dar unul foarte fericit!
Un alt lucru care m-a impresionat a fost numarul mare al celor prezenți și entuziasmul lor. Zeci de echipe și cluburi din țară erau prezente, fiecare fiind formată din piloți, mecanici, apropiați etc. Nu aveai loc să arunci un ac! E o imagine care, din pacate, după 1990 nu a mai putut fi întâlnită, din câte știu, la nici una din cursele de karting din țară.
Dar punctul forte al spectacolului l-au constituit, desigur, karturile. De la cele mai mici, de 50cmc (precum cel pe care am concurat și eu) până la „monștrii” de 250cmc (care puteau depăși 200km/h), toate m-au impresionat. Pe cât de simple constructiv pe atât de spectaculoase, karturile sunt cele mai accesibile autovehicule de competiții. Iar sunetul si mirosul sunt de nedescris! Câteva zile după cursă încă îmi mai răsunau motoarele în urechi!
Am petrecut doi ani la clubul de karting. Apoi am mai avut contacte sporadice cu respectiva disciplină sportivă. Am devenit un spectator pasionat al curselor auto de la noi și din străinătate (curse pe circuit, raliuri, festivaluri retro). Aș putea sta ore întregi ca să descriu minunățiile pe care le-am văzut acolo. Dar nimic nu va egala amintirea care l-a marcat pe copilul din mine, acum mai bine de treizeci de ani, în acel weekend fantastic petrecut pe circuitul de karting de la Galati.
Sper ca aceste rânduri să le stârnească (cel puțin) curiozitatea unui cât mai mare numar de puști.
Iulian Croitoru
